Viclenia omenească ne vinde… “stupefiante” (exploatarea mediatică a Bisericii)

   Unul dintre modurile prin care omul poate fi controlat destul de uşor, dar mai ales pe o perioadă de timp care cu greu mai poate fi limitată, îl reprezintă “drogurile” (prin inducerea dependenţei).  

   Televiziunea este considerata şi ea, atât de persoanele care au reuşit, cât de cât, să se detaşeze de obişnuinţa statului în faţa televizorului, cât si de unii oameni de ştiinţă, un drog. Copii, tineri, maturi – oameni care ajung să nu mai înţeleagă unde este partea rea a consumării inutile a vieţii – ramaşi “stupefiaţi” în fata micului ecran, (în înşelare) considerându-se pe ei înşişi puternici şi liberi să aleagă “programul” preferat. Telecomandarea programelor prin obişnuita telecomandă, nu se compară însă cu telecomandarea persoanelor prin intermediul programelor de tip “stupefiant”.

   Urmare a mai multor studii şi analize, cele mai traficate şi urmărite materiale sunt cele bazate pe dereglaje clare ale persoanei umane: homosexualitate, criminalitate, desfrânare şi prostituţie sub toate formele, înşelătorie diversă.
 

    “Dirijarea” omului către acest tip de drog, s-a realizat treptat în anii post-revoluţie, după un plan care nu poate conduce decât la extreme, urmărindu-se fidel definiţia termenului “stupefiant” = care inhibă centrii nervoşi, provocând o stare de inerţie fizică şi psihică şi care, folosită mult timp, duce la obişnuinţă şi la necesitatea… unor doze crescânde!!!

   În această stare de inerţie psihică şi fizică, omul, fără să mai poată realiza singur – deşi voinţa şi rugăciunea se pare că au demonstrat existenţa şanselor de “revitalizare” – devine cel mai concret tip de individ “mândru că este condus”. Pentru administrarea unei doze crescute, probabil că se impunea, mai mult ca oricând, dezvoltarea unui segment “special”, cu specificitatea unei interacţiuni (sau interactivităţi) mai mari, mai puţin controlat – internetul. De acum, majoritatea reclamelor ce aparţin firmelor cu renume, vor avea în josul spoturilor prezentate de televiziune, indicativul deja binecunoscut: www… Urmează astfel o dirijare a maselor dornice de “şi mai mult”, către spaţiul web, “acolo unde emisiunea continuă oricât doresc foştii <simpli telespectatori> – de acum adevăraţi moderatori interactivi”, acolo unde cenzura nu mai poate împiedica dezvoltarea nelimitată a subiectului - acolo unde drogul poate fi administrat în doze oricât de mari şi unde pot fi deconspirate teorii şi manevre conspirative secrete de către orice individ, indiferent de capacitatea sa intelectuală… sau macar de minimul de cunoaştere corectă a limbii vorbite. Comanda de “tele – portare” începe să fie comună: “ne puteti urmări în continuare, pe www… “

    Peste toate acestea, s-ar părea că presa scrisă – percepută ca fiind evident plătită, spre deosebire de alternativele prezentate anterior - nu ar mai avea succesul de odinioară, dată fiind şi conjunctura crizei financiare, însă susţinerea de multe ori politică şi reacţia rapidă la unele evenimente, cu o profunzime mai mare în teritoriu şi cu reţele de distribuţie bine puse la punct, susţinută şi de vânzarea unor produse colaterale, o fac să rămână pe poziţie de top. Prin urmare, linia distribuţiei de materiale (articole, emisiuni, programe) “stupefiante”, pare să fie completă.

    Plăcerile lumeşti ajunse la treapta păcatului, viitoare patimi, sunt astfel alimentate şi întreţinute de exemple exagerate, care să asigure păcătosul de “nevinovăţia şi inocenţa” sa, prin comparaţie cu faptele unor indivizi ajunşi la extrem. De aici, până la a ajunge vânător de greşeli în Biserică, nu mai este decât un mic pas. Într-o lume a extremelor – adevarate dereglaje – nu poţi găsi o acoperire mai bună decât reuşind să înfrângi tot ceea ce poate însemna stabilitate, ordine, cumpătare, autocontrol şi eventual… tradiţia bunului simţ.

   Mergând mai departe pe această cale a traficului de “stupefiante”, va fi apreciat “ziarist de top” cel ce ţinteşte mai sus – reuşind în oricât de mică măsură să discrediteze Biserica – instituţia care promovează aceste valori. Astfel, a început un adevărat concurs tematic al mass-mediei, la fel de josnic, pe cât e de absurd şi de ineficient. Surprindem deci, la intervale destul de regulate de timp (deja previzibile), articole compromiţătoare despre membri ai Bisericii, menite să sporească audienţa şi să deschidă astfel calea drogurilor zilnice, a scuzelor pentru propriile păcate şi greşeli, a distracţiei gratuite şi… fără limite (distracţie moca s.a.).

   Un rol extrem de important îl are însă, în acest întreg proiect “malefic” (deşi probabil nu voluntar), nivelul actual scăzut - pe bună dreptate - al credinţei. Ignoranţa şi proasta interpretare a rolului Bisericii (privită de unii ca potenţial politic şi nu ca Mireasă a lui Hristos), credinţa redusă la nivel de superstiţie – urmare a unei rezistenţe mai putin ameninţătoare şi prin urmare tolerată de regimul comunist – şi tarele marxiste lăsate moştenire alături de alte averi mai “pamântene” generaţiilor viitoare, încununate de slăbirea accentuată a nivelului educatiei în şcoli, creează condiţiile propice dezvoltării şi vânzării unor astfel de materiale, ilogice şi fără importanţă pentru cei ce sunt cu adevărat în temă. Din start este o greşeala să ai pretenţia analizei sau comentariului unui sistem, fără a face parte din el măcar experimental. Însă, în condiţiile expuse mai sus, totul pare posibil.

   Acestea sunt, prin urmare, motivele pentru care descoperim articole care dezabat probleme ale Bisericii, dar din afara Bisericii, în necunoştinţă de cauză, fără să existe o cât de mică “pregătire” şi pricepere în domeniu. Termeni folositi alandala, vulgarităţi presărate printre sfaturi şi lecţii ce se vor a fi “cuvinte de duh”, acuzaţii aduse unor inşi mai mult sau mai puţin demonstrat ca fiind păcătoşi, judecăţi după sistemul inchizitorial, dorinţe şi idealuri continuu-comuniste. Brusc, o presă care demonstrează zilnic avantajele libertinajului, promovând de multe ori desfătările lumeşti şi toleranţa faţă de homosexualitate (mai mult decât cea faţă de păcătosul gay) se arată oripilată de modul în care surpinde în păcat (cine ştie la ce cotă procentuală de înscenare) un preot sau călugar homosexual, neserios, mituind sau luând mită, greşind, arhierei vânaţi din spatele camerelor de luat vederi special şi bine amplasate – păcătuind sau luând decizii “greşite”. Hoţul strigă hoţul! Spectatorilor li se induce deja nevoia şi plăcerea unei rapide judecăţi. Fotolii deformate, ochi deformaţi, vorbe deformate - dovezi deformate… în genere, maculatură.

   Lupta pentru libertate se pare că nu a luat sfârşit, revoluţia din 1989 fiind abia începutul care riscă şi el să fie compromis. Generaţiile trec, ca şi în comunism, doar cu amintirea profesionalismului din filmele americane - în care fiecare îşi face treaba temeinic - un vis rămas fără acoperire în lumea din jurul nostru.
    Poate că era necesar pentru presa laică să treacă prin acest botez, în urma căruia, paradoxal, ea se va folosi cel mai mult. Valul acesta va trece pe măsura ce unii ziarişti şi oameni de presă încep să descopere Biserica, să o înţeleagă la justa ei valoare şi nu conform unor proprii impresii sau credinţe prin care nu reuşeau decât să demonstreze o penibilă autodemascare a lipsei de experienţă. Exploatarea unei Biserici care încearcă să facă faţă invaziei de legi ce promovează libertinajul, acuzând-o de păcat doar pentru ca publicaţia la care lucrezi să devină de top, este la fel de imatură ca acuza pe care o poţi aduce unui spital că este plin de bolnavi, mai ales în contextul în care chiar tu “promovezi” boala. Graţie unor astfel de erori copilăreşti, rămâi “stupefiat” (la rândul tău, de data aceasta)…
 

… când citeşti cum ziare mari:
 

   - consideră Biserica – doar din lipsă de practică şi participare la viaţa acesteia – ca fiind martora înscrierii în ea (ca organizaţie) a unei sume de sfinţi şi nu a unor oameni veniţi şi preluaţi spre îndreptare, spre sfinţire, deci nu ca pe o Biserică lucrătoare;
 

   - au pretenţia unor pedepse pentru păcătoşi (dar susţin promovarea păcatului – scuzat prin termenul “toleranţă”), din partea Bisericii, la modul inchizitorial, neîndreptător - adică ucigător de suflet;
 

   - au pretenţia absurdă a profesionalismului de tip birocratic sau funcţional, din partea unor oameni ai Bisericii proveniţi dintr-un mediu deloc inspirant din acest punct de vedere;
 

   - au pretenţia călugărului deja sfânt la intrarea în mănastire, fără a ţine cont chiar de etimologia cuvântului în sine (“călugăr” = din grecescul „kalos gheron” însemnând „bătrân frumos” – ceea ce demonstrează o maturitate ulterioară lucrării mântuitoare din mânăstire);
 

   - au pretenţia unei majorităţi deja sfinte în rândul acesteia (deşi se ştie clar din calendarele de perete ce procentaj efectiv au sfinţii canonizaţi într-o Biserică), neglijând voit rolul formator al Bisericii;
 

   - afiseaza brusc dorinţa aprinsă de a se purta cu cinste haina preoţească, necinstită însă la justa ei valoare (şi aici mă refer la harul preoţiei) de media – şi e uşor să numeri parodiile şi emisiunile de divertisment ce iau în râs preoţia, unele ajunse la nivel de blasfemie;
 

   - au pretenţia absurdă a garantării “uniformităţii în viaţa sfântă” a unui preot, călugăr sau credincios, fără coborâri şi suişuri;
 

   - se amestecă, sau îşi permit să aprecieze o sumă de reguli interne ale Bisericii, afirmând de multe ori că au loc abuzuri, doar pentru simplul fapt că (asemănător şi regulilor de aministrare ale altor instituţii) au loc schimbari de posturi, mutări ale preoţilor dintr-o parohie în alta din considerente – de altfel - pur administrative, cum este şi normal intr-o institutie.

   ...Există deci un tupeu copilăresc de a cere sa se răspundă oficial aşa-ziselor acuze total nefondate, banale şi ilogice, de fapt rod al necunoaşterii vieţii şi rânduielii mântuitoare bisericeşti, deşi rămâne totuşi îmbucurător faptul că măcar, semnatarii unor astfel de materiale se mai simt încă - şi ţin să puncteze acest lucru (uneori printr-un tip de dialog publicat, dar imaginar, cu mai marii Bisericii – probabil pentru sporirea nivelului de încredere în propriile articole) - în Biserica pe care o exploatează mediatic.

   "La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul" (Facere 1, 1), iar în cele din urmă pe om, în care le-a sintetizat pe amândouă într-un echilibru… (odata n.n.) armonios.

   Greşeala prezentei stări de fapt este deci a noastră, a tuturor, fiindcă spectaculosul ar trebui să ne fie doar sfinţenia.
   Un articol semnat: KSLCatalin (Lacasuri Ortodoxe)

   Alte lămuriri despre pretenţia căutării profane a sfinţeniei (din cuvintele vrednicului de pomenire pr. Teofil Pârâian):
   Îmi vine în minte un cuvânt pe care mi l-a spus Părintele Neonil Ştefan, stareţul Mănăstirii Frăsinei. Sfinţia Sa ne-a spus că atunci când a fost făcut călugăr, cineva din mănăstire i-a zis: „Acuma călugăr te-ai făcut. Să vedem când te vei face om de treabă”.

   Ceva asemănător am aflat din cele spuse despre Părintele Sava din Mănăstirea Dragomirna. Sfinţia Sa, când venea un frate la mănăstire îl primea cu bucurie şi îi spunea: „Bine ai venit frate. Prin venirea frăţiei tale se va înmulţi rugăciunea”. Iar dacă acelaşi frate, după o vreme, îşi exprima dorinţa să se retragă din mănăstire, Părintele-i spunea: „Bine frate. Prin plecarea ta se vor împuţina ispitele”.

   Părintele Serafim Popescu spunea uneori: „Aici la noi la mănăstire ar putea fi raiul pe pământ”. Replica mea la această afirmaţie a fost: „Da, însă cu alţi oameni”. Noi la măsurile la care suntem facem mai puţin decât ar trebui făcut pentru ca să se poată realiza în cadrul mănăstirii noastre raiul pe pământ. Nu suntem capabili de rai.

   Şi în mănăstiri sunt căderi şi în viaţa comună sunt ridicări. Martirii, în general, n-au fost dintre călugări, au fost dintre oamenii obişnuiţi. Părintele Arsenie Boca, când am venit eu pentru prima oară aici (la mănăstire), mi-a spus un cuvânt formulat aşa: „Nu toţi cei din lume se prăpădesc, şi nu toţi din mănăstire se mântuiesc”. Poţi fi improvizat şi în mănăstire, după cum poţi fi om superior şi în viaţa obişnuită. Important nu e stilul de viaţă, ci important e felul de angajare într-o viaţă după voia lui Dumnezeu.
 

   Lămurire şi pentru “consumatorii” unor astfel de spectacole sau… cum speranţa ne ramane în tinereţe (din Învăţăturile Sfântului Ierarh Nifon):

   - Dacă vrei, fiule, să locuieşti între oameni, trebuie să fii atent la urmatoarele lucruri: să nu osândeşti pe nimeni niciodată, să nu râzi de cineva, să nu te mânii, să nu dispreţuieşti. Păzeşte-te mult să nu zici: "Cutare trăieşte în păcate, sau cutare face desfrâu". Căci aceasta însemnează: "Să nu judecaţi!" Pe toţi oamenii să-i vezi cu aceiaşi ochi, cu aceeaşi dispoziţie, cu acelaşi gând, cu inima simplă. Pe toţi să-i ai ca pe Hristos. Nu-ţi pleca urechea la omul care osândeşte pe alţii, nu te bucura şi nu aproba cele ce zice, ci ţine-ţi gura închisă şi fii zăbavnic la vorbă şi grabnic la rugaciune. Dar nici pe cel ce judecă pe altul să nu-l osândeşti întru tine. Chiar dacă el face un lucru rău, tu vezi-ţi lipsurile tale şi osândeşte-te numai pe sine-ţi.
    - Cele ce-mi spuneţi, a zis băiatul, sunt pentru cei sporiţi; dar eu, nimicul, cum voi putea ajunge ca bine să plac lui Dumnezeu?
    - Tinereţea, fiule, dacă are smerenie şi nevinovăţie, ajunge!
 

KSLCatalin (admin )